Cum să iubim matematica?

Încerc să răspund la această întrebare la sugestia unui prieten drag sufletului meu.

La mine a fost dragoste la prima vedere! Am iubit matematica din prima clipă, cred că si primele sunete scoase după ce m-am născut aveau cadență matematică !

La început au fost numerele, număram tot ce întâlneam: pietre, flori, petale , jucării, legumele din cămară.

Apoi a fost ambiția, ambiția de a fi prima sau mai degrabă bucuria sinceră a copilului de 3-4 anișori de a fi lăudat de doamna educatoare, de a fi invidiat de prichindeii din jurul lui.

A urmat curiozitatea; cunoștințele și abilitățile matematice acumulate la început din ambiție și mândrie au deschis un drum pe care-l urmez și acum, curiozitatea de a afla cât mai multe, de a mă educa și, în procent de 80 %, de a mă autoeduca.

În clasele primare aveam zeci de caiete cu probleme, lucram într-o vacanță de vară (fără să mă pună cineva) 200-300 de probleme cu diverse metode, din plăcere și pentru sentimentul de împlinire pe care mi-l oferea găsirea soluției , încheind aproape fiecare sesiune de lucru cu următoarele cuvinte: “Ce deșteaptă sunt!”.

Am avut, ce-i drept, noroc de dascăli remarcabili; regretatul meu învățător care a intuit meseria pe care o să o am-profesor de matematică, a urmat doamna din gimnaziu, o femeie foarte severă, la orele căreia nu mișcam de frică.

Nu de frică ei, ci de teama de a nu pierde vreo explicație sau vreun truc ce mi-ar fi fost necesar apoi la teme acasă. În liceu am avut trei profesori, a 9 a și a 10 a o doamnă elegantă, riguroasă, corectă, care a stiut întodeauna să găsească rețeta perfectă de îmbinare a cantității de noțiuni teoretice cu cele practice, am învățat și de dragul ei.

A urmat treapta a doua. În clasa a 11 a am avut un profesor , foarte tânăr, cred că nu avea mai mult de 28 de ani pe atunci. Ceea ce simt și acum când scriu aceste rânduri este pasiunea cu care transmitea matematica, când preda o lecție se metamorfoza, parcă pica în transă, definițiile, observațiile, teoremele și aplicațiile aferente erau probleme “de viață și de moarte” pentru el și, nu după mult timp, așa au fost și pentru mine.

La finalul orei devenea alb de la creta ce se așeza pe mânecile sacoului, pe pantaloni, pe pantofi. Matematica era rațiunea lui de a trăi sau… așa ne lăsa să credem!. Am învățat din respect pentru el!

Clasa a douăsprezecea nu-mi trezește nicio amintire plăcută legată de ora de matematică. Mi-amintesc că ora era cenușie, ca și doamna care ne preda fără niciun pic de interes. Pe fața ei nu se citea nicio trăire, noi cei din bănci nu existam pentru ea.

Preda, rezolva exerciții – cele ușoare în clasă, cele grele acasă, asculta, trecea ora și “își făcea datoria” ( așa credea ea-după cum și afirma adeseori ).

Frazele : “Nu lucrați destul!”, “Eu v-am predat, de ce nu știți?”,”Nu o să luați bacalaureatul!” -deveniseră un fel de refren la orele ei.
Nu cred că ar fi înțeles spusele lui Confucius -“Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi poate îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege!” .

Trebuie să vă mărturisesc însă că asta nu mi-a schimbat hotărârea de a urma facultatea de matematică și nici dragostea mea față de această disciplină, ci m-a îndârjit, mi-am zis “N-am de la cine să învăț, nu-i nimic, o să învăț singură!”.

Exact cum mi-am spus, așa am și făcut, m-am apucat de recapitulat singură. Stăteam ore întregi la o problemă și nu mă lăsam până când nu-i găseam soluția.

Am constatat la finalul clasei a douăsprezecea după examenul de bacalaureat și după cel de admitere (trei examene diferite: algebră, analiză, geometrie și trigonometrie) că n-am avut ghinion, ci noroc, norocul de a învăța singură! Cunoștințele au fost temeinic acumulate și rezultatele au fost pe măsura efortului depus.

Dragostea pentru matematică nu vine din creier, ci din inimă, nu te gândi la cât de grea este, cât de mult timp o să îți ia să capeți abilitățile necesare, gândurile îți eclipsează simțurile! Matematica trebuie simțită, dă gândurile negre și temerile deoparte și încurajează-te că poți, pentru că, după cum îmi place să afirm adeseori, gândurile creează realitatea, iți zici că nu poți, nu știi, atunci așa va fi.

Când ești total prezent și motivat să-ti dovedești că nimic nu te împiedică să jonglezi cu definițiile și teoremele atunci și rezultatele se vor face simțite.

Și nu uita ! “Valorezi atât cât te apreciezi!”

Lasă un răspuns

Close Menu
×